Dacă sufletul ar avea o adresă

Cred că fiecare dintre noi a locuit, măcar o dată în viață, într-un loc pe care nu l-a mai părăsit niciodată.

Nu pe o stradă.

Nu într-o casă.

Ci într-o amintire.

Există locuri care continuă să trăiască în noi mult după ce am plecat din ele.

Uneori le regăsim într-un miros.

Alteori într-un cântec.

Sau într-o lumină de seară care cade exact așa cum cădea odinioară.

Anii trec.

Casele se schimbă.

Orașele cresc.

Oamenii pleacă.

Dar unele locuri rămân neatinse.

Nu pe hartă.

În suflet.

Le purtăm cu noi fără să ne dăm seama.

În felul în care zâmbim.

În lucrurile pe care le căutăm.

În liniștea pe care o recunoaștem imediat atunci când o întâlnim.

Poate că de aceea, uneori, un miros de tei sau o adiere de vânt ne poate opri din mers.

Pentru o clipă nu mai suntem aici.

Suntem acolo.

Într-un timp care nu mai există și care, totuși, continuă să trăiască în noi.

Cred că sufletul are o geografie a lui.

Cu locuri în care se întoarce mereu.

Cu drumuri pe care nu le uită.

Cu adrese pe care nu le pierde niciodată.

Și poate că adevărata noastră casă nu este întotdeauna locul în care locuim.

Ci locul care continuă să locuiască în noi.

Lucica Barbu

Între oameni. Cu sens și viziune.