Despre dor și țările dintre noi

Există distanțe care se măsoară în kilometri.

Și există distanțe care se măsoară în dor.

Pe primele le poți străbate cu un avion, cu o mașină sau cu un tren. Pe celelalte le porți în tine ani întregi.

La început, credeam că dorul este doar lipsă.

Lipsa părinților.

Lipsa limbii în care gândești fără să traduci.

Lipsa străzilor pe care le cunoști cu ochii închiși.

Lipsa sărbătorilor petrecute împreună.

Mai târziu am înțeles că dorul este, de fapt, o formă de iubire.

Nu ducem dorul locurilor care nu au însemnat nimic pentru noi. Nu ducem dorul oamenilor care nu ne-au atins sufletul.

Dorul este dovada că am iubit.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate spune un om despre viața lui.

Există oameni care nu locuiesc într-o singură țară.

Ei locuiesc în mai multe deodată.

În locurile în care au iubit.

În locurile în care au muncit.

În locurile în care au plâns.

În locurile în care au învățat cine sunt.

O parte din mine a rămas undeva, printre aleile ordonate, locurile liniștite și anii care m-au format.

O altă parte a rămas printre munți, amintiri și oamenii care mi-au dat rădăcini.

Astăzi nu mai încerc să aleg între cele două.

Le port pe amândouă în mine.

Pentru că uneori patria nu este un singur loc.

Patria este suma tuturor locurilor care ne-au făcut să devenim ceea ce suntem.

Iar între aceste locuri există un pod invizibil.

Un pod construit din amintiri, din oameni și din toate drumurile care ne-au schimbat.

Unii îi spun amintire.

Eu îi spun dor.

Lucica Barbu

Între oameni. Cu sens și viziune.